Ganduri

Romanita Iovan, 31 de ani de moda in Romania

Buna. Sunt Romanita Iovan, imi place modelul acesta de palarie facut de tine. L-as dori si eu si as vrea sa vad mai multe modele, daca se poate. Multumesc

Aceasta a fost prima mea conversatie cu Romanita Iovan. Pe instagram. Eram la vremea aceea un director de marketing usor diferit, pentru ca in timpul liber mesteream palarii. Am invatat sa le fac din pura pasiune, de la un domn palarier roman in varsta, domnul Murgu.

Asa m-a descoperit Romanita si a continuat apoi sa isi comande de la mine ori de cate ori timpul imi permitea sa realizez palarii unicat sau accesorii de efect. Asa am ajuns sa ii furnizez brose-flori model camelie pentru o colectie dedicata lui Chanel sau accesoriile de par pentru colectia Black Swan – accesorii ce au fost pe podium la City Fashion Week Cluj, Bucharest Fashion Week sau Kasta Morelly Iasi. A avut incredere in talentul meu si m-a sprijinit intotdeauna incepand de atunci, recomandandu-ma ulterior prietenelor si clientelor ei.

Si asa am descoperit-o si eu pe Romanita, designer care scrie istoria modei romanesti de peste 30 de ani. Si am descoperit-o si altfel: este un om cald, este o mama iubitoare si foarte cool pentru Albert si este femeia iubita de catre Iulian. Adica o persoana care seamana cu mine, cu tine, cu prietena ta. O femeie demna de toata admiratia si pretuirea noastra, si care, de 31 de ani tese povesti in cartea modei romanesti, In tot timpul acesta, Romanitza Fashion House a influentat stilul multor femei, le-a propus tinute elegante si sofisticate si le-a incurajat mereu sa indrazneasca, sa pretuiasca materialele de calitate, sa iubeasca sa fie feminine si rafinate.

O sa scriu mai mult despre colectiile de moda ale Romanitei si o sa le exemplific cu imagini din colectiile ei de pe podiumurile festivalurilor de moda din Romania sau de la New York Fashion Week, dar la inceput as vrea sa va povestesc despre ce m-a impresionat pe mine la ea, Romanita, in afara podiumului si a ecranului de televizor.

Este o mama moderna, care il sprijina neconditonat pe Albert. Atat de mult incat el, la 14 ani, este pilot de raliu si se afla pe podiumul Concursului National de Slalom Paralel. O pasiune mai ‘altfel’, insa Albert are adrenalina in sange, iar pe langa asta, este si un elev constiincios si modest. Este un copil tare bun, iar Romanita si el au evoluat impreuna, se incurajeaza reciproc si se completeaza de minune. Romanitei i se lumineaza ochii atunci cand povesteste despre Albert, si, desi nu isi da seama, se citeste iubirea aceea mare in ochii ei albastri. “Uite, aici au construit o masina la scoala, la Innovation Hub” – imi spune si imi trimite o fotografie. Nu stiu de ce ma emotioneaza conexiunea aceasta puternica dintre o mama si puiul ei, orice mama ar spune ca asa este firesc, insa cred ca nu ma asteptam sa descopar aceasta latura mai vulnerabila a unei persoane publice, Este apoi, o femeie activa, cu o cariera de succes, dar discreta cu viata sa privata, desi a fost obisnuita inca de la debutul in cariera cu lumina reflectoarelor. Poarta mult combinatia alb-negru, desi foloseste culoare in colectiile sale, ochelari de soare eleganti si, mai mereu, palarii si brose.

Lasand emotiile la o parte, o sa fiu obiectiva si o sa spun ca Romanita este un creator de moda si stil care s-a reinventat mereu in cei 31 de ani de cariera. In centrul tuturor colectiilor sale a ramas insa intotdeauna ea: femeia moderna, emancipata, dar romantica si sensibila. In colectiile sale s-au regasit intotdeauna materiale naturale, pretioase: matase, brocart, tafta, tulle, organza, voal sau pene. Iar anul trecut, la aniversarea a 30 de ani de activitate, Romania a lansat in parteneriat cu Aviva Cosmetics, gama de produse de infrumusetare destinate tenului matur: INFINITUM by Romanita Iovan – si despre acestea v-am povestit pe larg aici: INFINITUM by Romanita Iovan,

Ah, si mai este ceva: coincidenta sau nu, acum, la cei 31 de ani de cariera in fashion ai Romanitei, am privilegiul sa gazduiesc la The Room Showroom  rochii din colectiile de eveniment dar si, special pentru magazinul meu, o colectie de zi realizata din in: “Black and White Linen” by Romanita Iovan.

Am regasit in colectiile Romanitei, de-a lungul anilor, cate putin din Chanel, din Balenciaga sau din Dior. Toti aveau acel har de a scoate femeia in evidenta prin tinutele pe care le propuneau (in feluri diferite, pentru ca Chanel a inventat tocmai acea comoditate de lux – opusul creatiilor lui Dior). Tinutele Romanitei ce fac parte din colectiile “Black Swan”, “The Moon, “Tango”, “Rouge”, “Butterflies”, “Seventeen”, “Silver Dream”, “Kabaret” sau “Alegria”, sunt o explozie de feminitate, de mister, de eleganta si de rafinament. Va las mai jos o galerie foto impresionanta pusa la dispozitie cu generozitate de catre Romanita cu rochii spectaculoare ce au, unele, chiar si 30 de ani.

Multumim, Romanita!

 

 

 

 

 

Ce mai faci

Eroina esti tu

Adrian Paunescu

Ce mai faci? Ce mai spui?
Unde esti? Mai existi?
Ochii mei sunt nebuni,
Dupa ochii tai tristi.

Te astept peste tot
Si visez sa te-mbuni,
Am zidit pentru noi
Un spital de nebuni.

Acest fel de a fi
Vreau oricum sa-l conservi,
Un spital pentru cord,
Cu salon pentru nervi.

Nu e logic nimic,
In intregul demers,
Amintiri au murit
Si contururi s-au sters.

Nu stiam c-am avut
Acest mare noroc,
Sa traiesc lang-un om
Care lumii-i da foc.

Consolat, te astept,
Mi-e necaz si pustiu
Si ma tem sa te-ntorci,
Cred ca nu te mai stiu.

Poate ca, intre timp,
Chiar si tu te-ai schimbat,
Un pacat parasind,
Iti asumi alt pacat.

Poate numele tau
E precum ti-am spus eu,
Si esti rodul divin,
Fiica lui Dumnezeu.

Sa te caut nu vreau,
Sa te-astept nu mai pot,
Mi-am propus sa te uit,
Cu iubire cu tot.

Indaratnic te porti,
Si absurd, si naiv,
Dar eu hachita ta
Nu mai pot s-o cultiv.

Doar atat mai astept,
Sa-ti revii, sa te-aduni,
C-am facut pentru noi
Un spital de nebuni.

Ne putem odihni,
In camasa de lant,
Terapie de soc,
Pentru fostii amanti.

Eu, din lacrima mea,
Am facut, mai la Nord,
Un spital de nervi,
Un spital pentru cord.

Bat pe-acolo ninsori,
Intr-un fel ingeresc,
Ca sa-ti dea de-nteles
Ca eu tot te iubesc.

Insa nu te iubesc
Ca sa vii, ca sa pleci,
Te iubesc gratuit,
Inutil pentru veci.

Poti la ses cobori,
Poti ramane-n zapada,
Te iubesc fara sens
Si tu nici nu contezi.

Astazi, inca te joci
De-a misterul intreg,
Cei din jur ori nu stiu,
Ori, stiind, nu inteleg.

Dar, treptat, vei simti
Ca fiorul trecu
Si vei avea sa le-arati
Ca-n poeme esti tu.

Si, atunci, ai sa lupti,
Sa le poti demonstra
Ca, la mine in vers,
Este chiar viata ta.

Si te vor umili,
Contestand dreptul tau,
Dar eu nu te-am numit,
Ca sa nu-ti fac vreun rau.

O s-apari, pe nedrept,
Dupa ce am sa mor,
Ca un alt personaj,
Scris de alt autor.

Si, atunci, ai sa negi
Adevarul cel strict
Ca-ntre noi a fost si
Acest straniu conflict.

Si vei face recurs
Ca-ntr-o zi ai sa vrei
Sa arati cine-ai fost,
Intre-atatea femei.

Eu, atunci, am sa-ti fiu
Cel din urma atu,
Declarand ca, oricum,
Eroina esti tu.

Astfel, adeveresc
Ca si azi ne iubim
Si, murind, am sa fiu
Sotul tau legitim.

 

There is no end

Non c’è fine. Non c’è inizio. C’è solo l’infinita passione per la vita. Federico Fellini

Avea emotii. Nu mai fusese niciodata la un bal. Fireste, ar fi trebuit sa aiba mai multe emotii pentru opera sa de arta ce urma a fi licitata, dar stia ca avea sa faca o figura buna. Doar nu a dezamagit niciodata.

Balul insa…era o poveste in sine. “Ana, as fi onorat sa te insotesc“, i-a spus el. Si atunci emotiile s-au mai diminuat. Sau, cel putin, asa a crezut atunci. Balul Anual al Narcisei Albe: stia de el de aproape 10 ani si intotdeauna i s-a parut ca acolo era o lume de basm la care nu putea avea acces. Cu toate acestea, iata ca acum a fost invitata, ca artist ce se alaturase cauzei sustinute de organizatori: ajutorarea copiilor.

Avea sa poarte o rochie de seara fabuloasa din cea mai recenta colectie a ei de haute couture. Si inelul cu diamant roz, taietura briliant, de la bunica ei. I-l lasase mostenire si ii scrisese sa il poarte in ziua cand urma sa fie mireasa, dar poate ca acum era o ocazie la fel de potrivita. Avea rochia, avea diamantul, iar el urma sa fie cavalerul ei modern in tuxedo care sa o stranga de mana de indata ce va fi inceput licitatia si ea va fi fost invitata sa urce pe scena.

Mai erau cateva zile, iar Ana simtea deja bine cunoscutele batai de aripi de fluture in stomac. Si atunci a sunat telefonul…apelul acela pe care nu avea sa il uite niciodata. “Ana, eu nu mai vin. Nu cred ca fac parte din povestea ta. Nici la bal si nici de acest Craciun…imi pare rau, sper sa fii fericita”.

A iesit din viata ei la fel de usor precum intrase, ca o boare de vant, ca puful unei papadii suflate…si a luat cu el tot sufletul ei curat. Se simtea goala, pustiita pe dinauntru, ca si cum cineva ii smulsese inima. Se trezea dimineata doar ca sa adoarma la loc si sa uite, visand. Doar ca il visa tot pe el si sarbatorile de iarna pe care urmau sa le petreaca impreuna pentru prima data. Nu avea sa se mai duca la bal, anuntase deja. Nu putea merge singura, ca si cum fara el parca nu isi mai gasea drumul. Si zilele s-au scurs, intr-o amorteala apasatoare, iar ea a trecut prin toate culorile curcubeului: de la albastrul neacceptarii si pana la galbenul cuminte al resemnarii. Acum trebuia sa isi imagineze viata fara el si sa isi reia vechile ei tabieturi.

Pana in ziua balului. Atunci s-a trezit de dimineata si si-a spus: “Ana, balul acesta este al tau. Meriti sa fii acolo, sa primesti ceea ce ti se cuvine si sa imbratisezi clipele frumoase care vin spre tine”. Era puternica. Intotdeauna a fost. Asa ca s-a indreptat spre dressing, unde o astepta rochia neagra, a scos din caseta de bijuterii inelul cu diamant roz, a schitat cel mai frumos zambet cu putinta si a pasit cu incredere spre sala balului. Singura, eleganta si curajoasa. Si trista. Dar nimeni nu stia ca sufletul ei era faramitat in mii de bucati…le adunase cu grija de dimineata si le ascunsese sub ambalajul surasului ei sarmant.

A doua zi, in zori, primul mesaj de pe telefon a fost de la el: “Felicitari, Ana!

Ilustratie: Andreea-Maria Alexe

Rihanna ft. Mikky Ekko – Stay (Live At Grammy 2013) – YouTube

Dantele si fineturi

Et Dieucréa la femme

Cu sau fara secrete (cu V de la Victoria), cred ca noi, femeile, suntem incarcate de mister si senzualitate. Suntem delicate dar puternice, copilaroase dar sofisticate, rasfatate dar iubitoare. Suntem un infinit de trairi si emotii, ca niste flori ce asteapta sa fie dezvelite petala cu petala, pana ca tu sa ajungi la sufletul nostru. Practic, e ca o aventura in roller coaster, dar in care, cu siguranta, nu te vei plictisi.

Mai cred ca trebuie sa ramanem feminine si la job si acasa, pentru noi si pentru omul drag. Da, exista feminitate si in spatele costumului acela office, dar si dupa ce ai pus mai devreme de o tocanita. A fi femeie e un lucru minunat, mai ales ca avem atatea atuuri la indemana. Ganditi-va numai la tocurile stiletto, la rujul rosu (sau nu), la mascara, la lenjeria intima si dresurile de matase sau la rochia-furou. Toate acestea la un loc pot fi adevarate “arme” ale seductiei, daca stim sa le folosim si sa ne bucuram de ele.

Ma gandeam intr-o zi ca, de fapt, la un mic calcul al pieselor pe care le purtam intr-o tinuta, cele mai pretioase ar trebui sa fie cele care nu se vad. Un sutien cu dantela din matase, un corset, un furou demodat care poate fi doar ghicit pe sub rochie, un dres fin, mascara, o boare de parfum. Poate ca ideea mea despre feminitate este putin depasita, insa imi place sa cred ca barbatii isi doresc sa descopere misterul feminin. Sa il descopere, si nu sa li se arate (poate ca asta e si diferenta intre a fi senzuala si a fi sexy, desi senzualitatea este mai mult decat o atitudine).

Mi-as dori ca femeile sa mai poarte dres din matase cu portjartier si furou, asa cum se intampla pana in 1960. Nici nu stiu cum au disparut ele din viata noastra…poate datorita vitezei, poate datorita inovatiei domnului Julian Hill, numita nylon, sau poate pentru ca am vrut sa devenim mai practice.

Poate ca articolul s-ar fi putut numi: “Pledoarie pentru lenjeria intima”. Pentru ca o gasesc de-a dreptul irezistibila, senzuala, romantica, provocatoare si ultra-feminina. Iubesc atingerea fina a satinului de matase pe piele, deopotriva ziua, dar si in noptile toride de vara si cred ca dresul cu dunga la spate ne face picioarele sa para incredibil de seducatoare. Purtati-le, alaturi de corsete, jupoane, danteluri si alte fineturi. Dar purtati-le pentru voi si pentru puterea nebanuita pe care v-o dau, stiindu-va frumoase si dorite. Fiecare dintre noi poate fi Malena, macar pentru o zi.

O sa inchei cu fotografia unei prietene dragi, care iubeste sa fie femeie, adora corsetele si e singura femeie pe care o stiu care poarta portjartier chiar si atunci cand afara sunt cateva grade sub zero. Chapeau bas, Ioana.

surse foto: http://www.imdb.com ; arhiva personala

Despre Prietenie, cu sinceritate

Hard times will always reveal true friends. – Anonymous

Am crezut de cand ma stiu in prietenia aceea pura, curata si nevinovata. In care dai fara sa astepti ceva in schimb, in care iti permiti sa fii ‘tu’, dezvelit de haine si orgolii fara rost, in care esti inocent ca un copil si iti oferi sufletul pe tava. De prietenie trebuie sa ai grija si sa o lustruiesti ca pe argintaria de pret sau sa o asezi frumos in cutia de bijuterii, cu mentiunea: Fragil.

Prietenia nu se masoara in distante si nici nu cred ca este declarativa. Nu are nici termen de valabilitate si nici instructiuni de folosire. Se masoara mai ales in fapte, in gesturile acelea mai mici sau mai mari pe care le faci inconstient, fara sa ti se ceara. Asta inseamna ca prietenia este tare stiutoare si este deosebit de empatica. Ea stie cand esti jos si vine si te ridica, iti intinde o undita si te invata sa pescuiesti sau uneori iti aduce pestele gata pregatit si ti-l serveste cu furculita. Prietenia nu iti pune intrebari si nici nu asteapta raspunsuri, pentru ca le cunoaste deja. Nu te judeca, te sprijina neconditionat, are cuvinte frumoase si este acolo, langa tine, gata sa te ajute atunci cand iti pierzi echilibrul.

Spunea un anonim ca “hard times will always reveal true friends”. Nimic mai adevarat. Seamana putin cu al nostru “prietenul la nevoie se cunoaste”. Probabil pentru ca este un adevar general valabil.  De cate ori nu spunem: “Am fost cu prietenii in vacanta” sau “Am iesit cu prietenii in oras”? Intotdeauna la bine, declarand pe retelele de socializare ce fericiti suntem alaturi de prietenii nostri. Dar cati oare dintre ei mai raman langa tine atunci cand viata nu mai este atat de roz ca in cantecul frantuzesc…? Pentru ca suntem doar oameni, facem alegeri, uneori gresite, alteori nu, iar uneori nici macar nu alegi tu, ci doar esti o victima colaterala, dar ni le asumam in totalitate, cu bune si cu rele. Si daca alegerea nu a fost poate cea mai buna si esuezi lamentabil, ai nevoie de acel umar pe care sa te sprijini, sa iti dea gura aceea de oxigen si puterea de a merge mai departe. E acel moment in care prietenia iese din zona de confort, in care faptele conteaza cel mai mult. Prietenia ar putea fi o zeitate (pentru ca am citit ca grecii antici nu aveau o zeita a prieteniei) sau poate fi asemuita cu un inger care vine si te invaluie cu aripile sale si iti ofera protectie. Ce ciudat, ca aripile ingerilor, desi arata instrainarea fata de orice e pamantesc, ne sunt atat de apropiate noua, oamenilor…Aripile acelea care, asemenea prieteniei, arata smerenie si o imensa bunatate.

sursa foto: www.culledculture.com 

Ma numesc Ana

 

 

 

 

 

 

 

 

Ilustratie: Andreea-Maria Alexe

Buna. Ma numesc Ana.

Port numele sotiei Mesterului Manole si am fost personaj de legenda. Se spune ca numele meu inseamna ‘gratie’ sau ‘bunavointa’. Eu cred ca este doar feminin, delicat, ca mai toate ‘esentele fine care se pastreaza in recipiente mici’.

Sunt o romantica incurabila si o visatoare in cea mai mare parte a timpului. Cred in iubirea aceea pura, care te rascoleste si iti este balsam deopotriva pentru suflet si trup, cu toate ca vine insotita de multe semne de intrebare. Imi plac fluturii, in par si ‘in stomac’, iubesc lalelele albe si mirosul lavandei, sunt o artista care adora viata, sunetul muzicii, matasea fina si mirosul creioanelor proaspat ascutite.

Si, nu in ultimul rand, iubesc povestile. Le citesc, le traiesc, le respir si tes in fiecare zi cate o fila noua la povestea mea. Povestea mea este fara de sfarsit, asa ca nu stiu cum va continua si nici macar nu imi trece prin minte despre ce o sa scriu data viitoare. Sunt ganduri, amintiri, dorinte arzatoare mazgalite neglijent pe o coala de hartie. E lumea mea.

Ana

Sursa foto: Ioana Bica

Obloanele somnoroase

Any moment might be our last. Everything is more beautiful because we’re doomed. You will never be lovelier than you are now. We will never be here again.” David Benioff in filmul  Troia de Wolfgang Petersen

Cand el i-a trimis fotografia, gandul i-a zburat imediat la povestea Frumoasei din Padurea Adormita. Nici ea nu stia bine de ce, dar obloanele acelea colorate aveau in ele ceva lenes, molcom, suav, asa ca le-a numit ‘obloane somnoroase‘. Poate pentru ca ii plac povestile. Asa ca era firesc ca si obloanele sa aiba povestea lor. S-a intrebat imediat oare cine locuieste indaratul lor: poate o frumoasa urmasa a Elenei pentru mana careia se iau la intrecere tinerii din Lemnos. Sau iubita unui pescar ce se aventureaza cu noaptea in cap in largul marii in mica lui luntre, ori fiica unui medic, asa cum vazuse in Mandolina Capitanului Corelli. Sau poate o Penelopa contemporana ce isi asteapta sotul plecat de douazeci de ani peste mari si tari si disparut intr-o furtuna iscata pe mare, ca jertfa menita a potoli mania lui Poseidon.

Dintr-o data si-a dat seama ca toate personajele ei erau feminine. Oare de ce? Poate pentru ca Ellada nu este doar un taram de legenda, ci chiar o zeita?

L-a intrebat ce stia despre frumoasele adormite, insa nici el nu i-a putut spune prea multe: mai ales ca impodobeau o casa particulara in care a fost nevoit sa se strecoare ca sa poata realiza fotografia. Obloanele insa nu i-au dat pace, asa ca s-a hotarat sa le afle povestea. Iar pana cand el avea sa se duca din nou acolo la vara si sa caute raspunsuri, ea si-a tesut propria istorie a casutei ce se ascundea in spatele obloanelor colorate.

———–

Kallisti are aproape 70 de ani si locuieste cu fiul ei cel mare, Alexandros. Sotul ei Yannis s-a dus…asa cum dispar pescarii aici, pe mari, in furtuni, iar fata ei Vereniki a plecat pe continent sa lucreze ca secretara la o firma. A vrut ceva mai ‘modern’. Asa ca ea si Alexandros se ocupa de brutaria lui Yannis si gazduiesc din cand in cand turisti veniti pe insula lor. Nu au vrut asta, dar obloanele i-au atras mereu ca un magnet pe calatorii aflati in cautarea unui adapost peste noapte. Ii fascinau nuantele verzi-azurii ale obloanelor si mireasma imbietoare a painii rumene. Asa ca au devenit iute o atractie a insulei.

Yannis vopsise obloanele intr-o dimineata fierbinte de august, pe cand Kallisti cocea painea. S-a apucat sa le ‘decoreze’ de unul singur, spunandu-i ca asa vedea el marea prin ochii ei: cu nuante de turcoaz, verde smarald si cu auriul nisipului de pe tarm. S-au iubit mult, inca de cand erau niste copii si au stiut dintotdeauna ca erau facuti unul pentru celalalt. S-au luat de tineri si si-au intemeiat micul lor camin pe dealul acoperit de maslini, la adapost de ochii curiosilor. Kallisti a fost o femeie frumoasa. Si acum este, desi parul grizonat si fata brazdata de riduri ii tradeaza varsta. Zambetul ei cald si ochii plini de speranta continua insa sa te farmece pe loc. Obloanele lui Yannis au devenit pentru ea un fel de altar, ce o fac de fiecare data sa isi aminteasca de acea dimineata ploioasa si intunecata cand a aflat ca el nu mai era… De frumoasele adormite, pe care patina timpului le-a incarcat cu amintiri si nostalgie, se ocupa acum Alexandros.

I-a spus si lui povestea si abia asteapta ca el sa ajunga in Lemnos cu barca si sa ii caute pe Alexandros si pe Kallisti. “Ana, e doar o poveste” – i-a spus el – “Nu e nimic adevarat, ei nu exista decat in imaginatia ta. Dar o sa ii conving pe baieti sa stam acolo peste noapte ca sa aflu istoria casutei. Bine?“. De voie, de nevoie, Ana s-a resemnat ca un copil bosumflat.

Vestea a lovit-o ca un trasnet: “Ana, obloanele nu mai exista. La inceputul verii a izbucnit un incendiu puternic pe insula si au ars. Imi pare rau“. Cand a primit vestea, ochii i s-au umplut imediat de lacrimi. Se atasase intr-un fel de povestea Kallistei si a lui Yannis, credea ca obloanele acelea erau simbolul dragostei eterne, a legaturii lor indestructibile dincolo de moarte si de toate relele. Obloanele acelea nu puteau arde, iubirea lui Yannis e la fel de vie si de puternica precum in prima zi. “De…de unde stii?“, a apucat sa sopteasca printre lacrimi, la telefon. “De la proprietarul casei – i-a spus el. “Casuta cu obloane i-a ramas de la strabunicul sau, Yannis. Acum este o pensiune, nu mai plange, te rog, obloanele vor fi revopsite. Te sarut, abia astept sa te revad“. 

Pentru Ana insa au ramas multe semne de intrebare. Dar da, a avut dreptate…Yannis chiar a fost acolo si sigur a avut o Kallisti a lui, pe care a iubit-o chiar si dupa ce marea cea furioasa l-a smuls de langa ea. Stia sigur ca Yannis a lasat-o pe Kallisti sa aiba grija pe mai departe de copii si de casuta cu obloane vesele si colorate.

A iubit obloanele acelea somnoroase, iar vestea a intristat-o ca si cand ar fi pierdut un suflet drag. Va lua insa o panza si culorile de ulei si va picta. Ii va picta pe Kallisti si pe Yannis pe dealul acoperit cu maslini la casuta lor cu obloane colorate. Iar de fiecare data cand va privi tabloul isi va aminti mereu ca iubirea e acolo, langa noi, in fiecare zi, tinandu-ne de mana.

Iar la anul va merge singura in Lemnos si ii va oferi proprietarului pensiunii in dar tabloul cu maslini.

Ilustratie: Maria-Andreea Alexe

 

 

Welcome into my world

Welcome Into My Arty World! 

O sa fiu sincera: scriu rar, atunci cand am inspiratie si cand este vorba despre un subiect care ma pasioneaza sau o poveste care ma fascineaza. “Miha, tu stii sa faci hainute si palarii”, mi-a spus o buna prietena . Asa este, poate ca la ele ma pricep mai bine. Sunt doar un om normal, ce are niste pasiuni. Si despre ele o sa scriu, daca tot beneficiez de spatiu.

Pe langa palarii, iubesc asa (intr-o ordine strict aleatoare):

  • Baletul (l-am practicat o perioada, adult fiind);
  • Pictura;
  • Designul interior;
  • Designul vestimentar (sunt si designer vestimentar cu “acte in regula”, asta pentru ca am vrut sa inteleg mai bine moda si sa imi croiesc pentru mine tinute unicat, cu personalitate);
  • Pe dnii.: Cristobal Balenciaga (singurul mare coutourier care stia sa croiasca si sa coasa), Domenico Dolce & Stefano Gabbana, Alexander McQueen, Christian Lacroix, Karl Lagerfield si Yves Saint Laurent;
  • Istoria costumului, cu predilectie pentru perioadele baroc-rococo si cea a domniei fanariote din Romania;
  • Cartile (ador mirosul acela inconfundabil al hartiei…de aceea, cumpar si revistele de la chioscul de ziare);
  • Dansurile de societate;
  • Eticheta, diplomatia si protocolul;
  • Filmele istorice (probabil ca ma uit la ele tot pentru costume);
  • Teatrul;
  • “Steaua fara nume” a lui Mihail Sebastian; Si “Orasul cu salcami”;
  • Cosmeticele si produsele de intretinere (nu am niciodata suficiente…);
  • Spa-ul si tot ceea ce tine de ritualurile de ingrijjire corporala si relaxare;
  • Vinul rose (era sa il uit );
  • Povestile;
  • Pisicile (a mea se numeste Enya-Musette);
  • Ploaia si mirosul de iarba proaspat tunsa;
  • Branza cu rosii, tartele frantuzesti cu legume si uleiul de masline. Ah, si Pavlova pregatita de Iulia .

Fata cu Cercel de Perla, in viziunea mea (nefinisata, in viziunea Danei)

Pentru toate imi gasesc timp, intr-o masura mai mare sau mai mica. Am crescut “intre carpe”, bunica din partea mamei fiind croitoreasa. Nu stiu daca asta justifica inclinatia mea catre moda, am fost singura nepoata care i-a mostenit talentul. Explica, insa, cu siguranta, dragostea  pentru frumos. Iubesc materialele de calitate, naturale: atingerea fina a matasii pe piele sau delicatatea catifelei si racoarea satinului. In copilarie eram fascinata de tutu-ul balerinelor si cred ca nu exista nici pana acum ceva mai delicat pentru mine decat o balerina intr-un tutu. Asa ca acum am propriul meu tutu, din 18 metri de tulle fin, pe care il integrez cu succes in tinute sporty, casual-street sau elegante.

 

Mi-as dori sa stiu sa brodez manual, cu ac si ata, asa cum facea bunica. Broderia innobileaza orice piesa vestimentara, mi se pare ca adauga o nota de opulenta si stralucire (imi vin in minte turbanele sau caftanele si anteriurile brodate cu fir auriu purtate de boierii romani). Asa ca mi-am cumparat gherghef si ata speciala de brodat din matase si nu ma las pana nu voi reusi. As vrea sa invat asta de la un mestesugar roman, pentru ca asa imi place mie: sa invat mestesugul de la oamenii aceia simpli si talentati, cu maini de aur. Asa am invatat sa fac si palarii: de la domnul Murgu, care are un atelier mic in Piata Matache. Nu o sa detaliez aici cum am ajuns eu sa fac palarii, poate ca o sa o fac separat sau o sa va invit sa cititi cum au scris altii mai frumos decat mine despre pasiunea mea pentru palarii .

Am spus ca imi plac povestile. Si o sa scriu despre cateva, care m-au impresionat. Sunt povesti si intamplari din viata reala sau poate momente, dar pentru mine au insemnat ceva. Una dintre ele ar fi prietenia dintre Rudolf Nureyev si Margot Fonteyn, o prietenie frumoasa (unii spun ca ar fi fost vorba despre mai mult de atat, dar nu despre asta este vorba aici), intre doi oameni minunati pe care ii desparteau 20 de ani, ea fiind cea mai in varsta.

Merg des la Opera Nationala Bucuresti. Imi place muzica clasica, dar nu numai. Am practicat dansuri de societate, am facut balet cu o profesoara destul de rigida (scoala de balet rusa…), citesc si astazi poezii de Eminescu si Minulescu si nu o sa ma convinga nimeni ca exista ceva mai romantic decat povestea Luceafarului, pe care il stiam pe de rost la liceu si il recitesc si astazi cu mare placere.

Si, din cand in cand, fug. Cu Fiatul meu 500, singura masina pe care m-am vazut sofand-o vreodata . Am un loc unde ma simt “ca acasa”, unde e frumos si simplu si bine, ca in copilaria mea. Dar, despre asta, o sa scriu separat.

Cam atat despre mine. Unii spun ca sunt sofisticata si inabordabila. Altii, ca sunt doar delicata si rafinata. Pentru altii, sunt demodata. Well, it’s just me, cu bune si cu rele, cu prieteni putini, dar buni si o familie care m-a crescut si m-a educat astfel incat eu sa fiu mandra de ceea ce am devenit astazi.

Santé (prietenii ma stiu, asa spun eu cand ciocnim un pahar de sampanie sau rose)!