Et Dieu… créa la femme

Any moment might be our last. Everything is more beautiful because we’re doomed. You will never be lovelier than you are now. We will never be here again.” David Benioff in filmul  Troia de Wolfgang Petersen

Cand el i-a trimis fotografia, gandul i-a zburat imediat la povestea Frumoasei din Padurea Adormita. Nici ea nu stia bine de ce, dar obloanele acelea colorate aveau in ele ceva lenes, molcom, suav, asa ca le-a numit ‘obloane somnoroase‘. Poate pentru ca ii plac povestile. Asa ca era firesc ca si obloanele sa aiba povestea lor. S-a intrebat imediat oare cine locuieste indaratul lor: poate o frumoasa urmasa a Elenei pentru mana careia se iau la intrecere tinerii din Lemnos. Sau iubita unui pescar ce se aventureaza cu noaptea in cap in largul marii in mica lui luntre, ori fiica unui medic, asa cum vazuse in Mandolina Capitanului Corelli. Sau poate o Penelopa contemporana ce isi asteapta sotul plecat de douazeci de ani peste mari si tari si disparut intr-o furtuna iscata pe mare, ca jertfa menita a potoli mania lui Poseidon.

Dintr-o data si-a dat seama ca toate personajele ei erau feminine. Oare de ce? Poate pentru ca Ellada nu este doar un taram de legenda, ci chiar o zeita?

L-a intrebat ce stia despre frumoasele adormite, insa nici el nu i-a putut spune prea multe: mai ales ca impodobeau o casa particulara in care a fost nevoit sa se strecoare ca sa poata realiza fotografia. Obloanele insa nu i-au dat pace, asa ca s-a hotarat sa le afle povestea. Iar pana cand el avea sa se duca din nou acolo la vara si sa caute raspunsuri, ea si-a tesut propria istorie a casutei ce se ascundea in spatele obloanelor colorate.

———–

Kallisti are aproape 70 de ani si locuieste cu fiul ei cel mare, Alexandros. Sotul ei Yannis s-a dus…asa cum dispar pescarii aici, pe mari, in furtuni, iar fata ei Vereniki a plecat pe continent sa lucreze ca secretara la o firma. A vrut ceva mai ‘modern’. Asa ca ea si Alexandros se ocupa de brutaria lui Yannis si gazduiesc din cand in cand turisti veniti pe insula lor. Nu au vrut asta, dar obloanele i-au atras mereu ca un magnet pe calatorii aflati in cautarea unui adapost peste noapte. Ii fascinau nuantele verzi-azurii ale obloanelor si mireasma imbietoare a painii rumene. Asa ca au devenit iute o atractie a insulei.

Yannis vopsise obloanele intr-o dimineata fierbinte de august, pe cand Kallisti cocea painea. S-a apucat sa le ‘decoreze’ de unul singur, spunandu-i ca asa vedea el marea prin ochii ei: cu nuante de turcoaz, verde smarald si cu auriul nisipului de pe tarm. S-au iubit mult, inca de cand erau niste copii si au stiut dintotdeauna ca erau facuti unul pentru celalalt. S-au luat de tineri si si-au intemeiat micul lor camin pe dealul acoperit de maslini, la adapost de ochii curiosilor. Kallisti a fost o femeie frumoasa. Si acum este, desi parul grizonat si fata brazdata de riduri ii tradeaza varsta. Zambetul ei cald si ochii plini de speranta continua insa sa te farmece pe loc. Obloanele lui Yannis au devenit pentru ea un fel de altar, ce o fac de fiecare data sa isi aminteasca de acea dimineata ploioasa si intunecata cand a aflat ca el nu mai era… De frumoasele adormite, pe care patina timpului le-a incarcat cu amintiri si nostalgie, se ocupa acum Alexandros.

I-a spus si lui povestea si abia asteapta ca el sa ajunga in Lemnos cu barca si sa ii caute pe Alexandros si pe Kallisti. “Ana, e doar o poveste” – i-a spus el – “Nu e nimic adevarat, ei nu exista decat in imaginatia ta. Dar o sa ii conving pe baieti sa stam acolo peste noapte ca sa aflu istoria casutei. Bine?“. De voie, de nevoie, Ana s-a resemnat ca un copil bosumflat.

Vestea a lovit-o ca un trasnet: “Ana, obloanele nu mai exista. La inceputul verii a izbucnit un incendiu puternic pe insula si au ars. Imi pare rau“. Cand a primit vestea, ochii i s-au umplut imediat de lacrimi. Se atasase intr-un fel de povestea Kallistei si a lui Yannis, credea ca obloanele acelea erau simbolul dragostei eterne, a legaturii lor indestructibile dincolo de moarte si de toate relele. Obloanele acelea nu puteau arde, iubirea lui Yannis e la fel de vie si de puternica precum in prima zi. “De…de unde stii?“, a apucat sa sopteasca printre lacrimi, la telefon. “De la proprietarul casei“ – i-a spus el. “Casuta cu obloane i-a ramas de la strabunicul sau, Yannis. Acum este o pensiune, nu mai plange, te rog, obloanele vor fi revopsite. Te sarut, abia astept sa te revad“. 

Pentru Ana insa au ramas multe semne de intrebare. Dar da, a avut dreptate…Yannis chiar a fost acolo si sigur a avut o Kallisti a lui, pe care a iubit-o chiar si dupa ce marea cea furioasa l-a smuls de langa ea. Stia sigur ca Yannis a lasat-o pe Kallisti sa aiba grija pe mai departe de copii si de casuta cu obloane vesele si colorate.

A iubit obloanele acelea somnoroase, iar vestea a intristat-o ca si cand ar fi pierdut un suflet drag. Va lua insa o panza si culorile de ulei si va picta. Ii va picta pe Kallisti si pe Yannis pe dealul acoperit cu maslini la casuta lor cu obloane colorate. Iar de fiecare data cand va privi tabloul isi va aminti mereu ca iubirea e acolo, langa noi, in fiecare zi, tinandu-ne de mana.

Iar la anul va merge singura in Lemnos si ii va oferi proprietarului pensiunii in dar tabloul cu maslini.

Ilustratie: Maria-Andreea Alexe